Centenaire de la mort de Fanny Seculici (Bucura Dumbravă), fondatrice de la première agence de tourisme de Roumanie

 

 

Prefață de Monica Negru

Fanny Seculici (Bucura Dumbravă) a fost o scriitoare, călătoare și exploratoare a Munților Carpați, cea care a înființat prima societate de turism din România. Pseudonimul Bucura Dumbravă este inspirat de la iezerul Bucura și de la dumbrava de la poalele stâncii Acele Morarului.

Francisca Josefa (Fanny) Seculici s-a născut la 28 decembrie 1868 la Bratislava, fiind fiica lui Julius Seculici, care a fost directorul Companiei de Asigurări „Dacia Română”, unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Carol I. La vârsta de patru ani, Fanny se afla la Viena, iar la cinci ani se stabilea cu părinții în București.

Fanny Seculici a fost educată în pensioane bucureștene, cunoștea mai multe limbi, era înzestrată cu talent literar, de mică a scris poezii în limba germană, a învățat să cânte la pian Brahms, Bach, Schumann, Beethoven, a fost apreciată de Regina Elisabeta/CarmenSylva și a participat la seratele organizate la Castelul Peleș. Au colaborat și la scrierea unei cărți de meditație, „Cartea îngerilor”, finalizată de Bucura Dumbravă prin culegerea de legende „Ceasuri sfinte”.

A fost membră a Comitetului Doamnelor de la Policlinica Regina Elisabeta din București. În 1886, a fondat împreună cu o prietenă, Maria Brăiloiu, societatea Tibişoiul, care a organizat primele şcoli duminicale pentru copiii sărmani. În 1905, Fanny Seculici a înființat societatea Chindia, cu intenția de a cultiva gustul pentru folclorul, portul și dansul popular românesc.

În 1915, împreună cu Mărgărita Miller-Verghy, Izabela Sadoveanu-Evan și alte scriitoare, era membră fondatoare a Asociației Româncele Cercetașe. În anul 1916 a activat și în cadrul Crucii Roșii, într-un spital a format o brigadă de cercetași pentru confecționarea feșelor și a îmbrăcămintei necesare soldaților români. A fost implicată în activitatea Asociației Creștine a Femeilor din România, a fondat Loja Feminină Independentă în 1922 împreună cu Martha Bibescu, Agepsina Eftimiu Macri, Claudia

Millian-Minulescu, iar în 1925 Societatea Teozofică din România. A aderat la mișcarea spirituală a lui Jiddu Krishnamurti, considerat de fruntașii mișcării teozofice un Mesia, Bucura traducându-i lucrarea „La Picioarele Învățătorului” în 1924.

În 1907, pe baza unei documentări ample la arhivele și muzeele din București, Târgu Jiu și Caracal a publicat romanul istoric „Haiducul” (în limba germană, tradus în limba română de Th. Nica). Autoarea a scris despre viața grea a țăranilor la începutul secolului al XIX-lea, despre Iancu Jianu, devenit erou de legendă, simbolul luptei pentru dreptate, răzbunătorul celor năpăstuiți.

În 1912 a publicat romanul istoric „Pandurul” despre Tudor Vladimirescu, în limba germană, tradus în limba română de Eliza Brătianu și ulterior, rescris în română de Bucura Dumbravă și prefațat de Carmen Sylva. Autoarea reînvie epoca fanariotă: luxul de la Curtea Domnească, viața boierilor de țară și a curtenilor greci, moravurile orientale, costumele de epocă, soarta țărănimii (birurile, jafurile administrației).

În 1920 a publicat „Cartea Munților”, pe care a scris-o în limba română și a povestit despre drumețiile ei montane: organizare, tovarășii, echipament, hrana, focul, anotimpuri, flori, a invitat tinerii la călătorii în munți.

În fondul personal Bucura Dumbravă se găsesc și fragmente din piese de teatru scrise de ea. În 1927, i s-a tipărit un volum de note de călătorie intitulat „Pe drumurile Indiei”.

A colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Lumina”, „Viața Românească”, „Flacăra”, „Albina” ș.a., a susținut o bogată corespondență, păstrată la Arhivele Naționale ale României și Biblioteca Națională a României.

Bucura Dumbravă a fost o veritabilă pionieră a călătoriilor în munţii României, cu predilecţie în Bucegi, unde a făcut chiar escaladări cu coarda, cum a fost cea din 1918, în Colţii Morarului. A drumeţit și a organizat excursii, în escapade temerare, şi pe alte culmi carpatine: Retezat, Făgăraş, Iezer-Păpuşa, Parâng, Cozia, Piatra Craiului, Munţii Lotrului. „Dar iarna cu skiurile la munte! Și aci, Fanou a fost o înaintașă. În ciuda ochilor ei atât de miopi și a picioarelor ei atât de mici, Bucura începuse la 40 de ani să urce Bucegii cu skiuri, încântată de noile frumuseți ce i se dezvăluiau…” scria prietena ei, Frosy Nenițescu, care o poreclise: Fanou. Bucura avea cercul ei (Colonia) format din Eufrosina Neniţescu-Boerescu (Frosy), Natalia Slivici (Laita), Otilia Michail-Oteteleșanu (Cozia), Șerban Oteteleșanu, Nicolae Bogdan („moş nălucă”), doctorul Alceu Urechia „marele urs”, Emanoil Bucuța (Bucșoiu), Elena Romniceanu, Mihai Gold-Haret, călăuzele (moș Comșa, Filică Pascu, Mihai și Vasile Banga ș.a.).

Bucura Dumbravă a fost prima femeie care a urcat pe vârful Omu, cel mai înalt din masivul Bucegi, „Vârful Ocolit” de pe Omu poartă numele ei. Sporadic, a călătorit şi în străinătate: în vara anului 1925 în Elveţia, a urcat pe muntele Cervin din Alpi, și a urcat gheţarul La Buee (3200 m) din masivul Mont Blanc.

Bucura Dumbravă este considerată un precursor al turismului din România: a făcut parte din grupul întemeietorilor Societăţii carpatine din Sinaia (1895), a fost membră a Societăţii turiştilor români (1903-1916), fondatoare, alături de Emanoil Bucuţa, Ion Bianu şi Mihai Gold-Haret a Hanului Drumeţilor (1921) şi a Turing-Clubului României (1925). Hanul Drumeților, primă societate turistică din România, societate anonimă pe acţiuni, a fost înfiinţată la 15 martie 1921, într-un local din Sinaia, împreună cu Frosy şi Mircea Neniţescu, cu Elena Romniceanu, Natalia Slivici, Emanoil Bucuța, Mihai Haret. În 1926, Hanul Drumeților s-a reorganizat în Turing Clubul României, condus de Mihai Haret.

În decembrie 1925 Bucura a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar din India, iar pe drumul de întoarcere cu vaporul s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit la 30 ianuarie 1926, într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa Bucurei Dumbravă a fost adusă în țară în primăvara anului 1926 de Elena Romniceanu, care depus-o la Peștera Ialomicioarei și a cerut Institutul Social Român instituirea unui premiu Bucura Dumbravă.

Despre viața și moartea Bucurei Dumbravă au scris mulți prieteni și cunoscuți: Frosy și Ștefan Nenițescu, Gala Galaction, Emanoil Bucuța, Adela Xenopol („Revista Scriitoarei”).

La 30 ianuarie 2026, la Arhivele Naționale ale României a avut loc vernisajul expoziției „Bucura Dumbravă – un spirit călător”, eveniment care marchează centenarul dispariției lui Fanny Seculici (d. 30 ianuarie 1926), cunoscută sub pseudonimul Bucura Dumbravă. Expoziția, curatoriată de Monica Negru, reunește documente și fotografii valoroase din fondurile Arhivelor Naționale ale României și ale Bibliotecii Naționale a României, care ilustrează originea, creația literară diversă, drumețiile montane și contribuția la dezvoltarea turismului montan românesc, implicarea în mișcarea teozofică și memoria sa culturală.

Dr. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naționale ale României, a deschis întâlnirea cu publicul, evocând personalitatea complexă a Bucurei Dumbravă, contribuția ei la dezvoltarea culturii din țara noastră, prin romanele sale istorice, culegerile de legende, piesele de teatru, articolele de presă sau lucrările memorialistice inedite. De asemenea, doamna Pavelescu a amintit publicului că Bucura Dumbravă a fost prima femeie care a urcat pe Vârful Omu (cel mai înalt vârf al masivului Bucegi, 2514 m) și că pentru recunoașterea contribuției sale la popularizarea turismului montan în România, al doilea vârf ca înălțime din Bucegi a fost numit Vârful Bucura (2503 m). A vorbit și despre contribuția lui Fanny Seculici la promovarea tradițiilor naționale și implicarea în mișcarea teozofică.

Dr. Andreea Răsuceanu, scriitor și critic literar, a evidențiat latura de scriitoare a Bucurei Dumbravă, vorbind despre romanele istorice ale acesteia, cu un accent special pe volumul „Pandurul”, un portret remarcabil documentat al lui Tudor Vladimirescu. Doamna Răsuceanu și-a exprimat regretul că lucrările istorice ale Bucurei nu au fost reeditate, cea mai recentă ediție datând din 1969.

Dr. Bianca Cernat, scriitor și cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu”, a povestit publicului despre contribuția celei omagiate astăzi în acțiuni de caritate și înființarea de asociații culturale și artistice. Doamna Cernat a evocat efortul pe care trebuie să-l fi făcut Bucura Dumbravă, în urmă cu mai bine de 100 de ani, pentru a ajunge pe Vf. Omu, când nu exista telecabine, șosele sau măcar un drum forestier.

Studiile „Colonia” și drumețiile montane ale Bucurei Dumbravă, respectiv Feminism, românism și teozofie în scrierile Bucurei Dumbravă au fost prezentate și la conferințele științifice „Femei celebre ale României” de la Vaslui, la 6 martie și „Țara Bârsei – Istoria la feminin” de la Brașov, la 20 mai, urmează să promovăm expoziția „Bucura Dumbravă – un spirit călător” și la Bookfest în iunie.

(Avant-propos de Monica Negru traduit du roumain par Dan Burcea)

 

***

 

 

Bucura Dumbravă, Carnets de voyage

(textes inédits en français, retrouvés dans les Archives nationales de Roumanie, retranscrits et traduits en roumain par Laura Dumitru*)

 

16-17 septembre [1902] [1], par la Pesceră [2] à l’Omu, descente par le Bucșoiu (Găurica) sur le Dihamŭ; partis à 4 heures de l’après-midi; nuit à Pesceră, rentrée 11 heures du soir.

[…][3] dans lequel on marche 2 heures ; il devient très raide vers la lisière des forêts et si moussu qu’on enfonce profondément dans une couche odorante et fraîche, d’où poussent ça et là de grandes plages de myrtilles. Par malheur les grives ayant passé par là avaient déjà fait leur récolte de baies noires, d’aigrelettes et si rafraîchissantes de sorte que nous n’avançâmes plus que quelques-unes.

Un peu plus haut, les blocs de rochers sont recouverts de rhododendrons rampants, tels que je n’en ai jamais vus. Un réseau de branchage aussi fin que solide, et tout luisant de mêmes feuilles très vertes et très dures, se colle aux pieds. On débouche entre les pins rampants sur un petit promontoire rocheux, au pied de l’immense muraille en pierre blanche, haute de 600-700 m, qu’il s’agit d’escalader. Cette muraille s’entend, n’est pas lisse, comme celle d’une maison, elle consiste en cônes énormes de rochers, entre lesquels coulent d’étroites langues d’herbe, particulièrement difficiles à monter, parce qu’elles sont glissantes et inclinées à un angle tout à fait aigu, de sorte que l’on y avance mieux à 4 pattes que debout. Puis il y a des săritori, le mot, propre aux paysans de la montagne, est aussi bien trouvé qu’intraduisible ; on désigne les cascades par săritori, aussi bien que les cheminées dans le roc, ou les pans de pierre perpendiculaires. La montée de la Piatra lui Craiu consiste donc en 6-8 săritori autant de coulées d’herbes dont la longueur varie de 10 à 50 mètres ; de 3-4 petites selles où l’on se fraye un passage à travers la toison élastique de șnepi et diverses couches en rocher plus ou moins friables contournant les pentes droites. L’ascension dure 5 heures. Pas d’eau. Et de l’ombre seulement par la grâce des nuées d’orage qui circulaient en grondant sur le vaste paysage derrière nous, tantôt le plongeant dans l’obscurité, tantôt laissant filtrer les flots d’or vert sur quelque vallée lointaine.

Les formations du rocher sont très variées et très belles. Au commencement de la montée, l’on contourne une paroi curieusement trouée de quatre larges ouvertures circulaires. À midi nous nous installâmes dans une petite grotte dans la paroi d’un sauvage entonnoir de rocher, au fond duquel quelques gouttes d’eau suintaient sur la pierre. Au printemps, il doit y avoir là une jolie source fournie. Le déjeuner fut extrêmement gai et les 2 paysans auxquels nous offrîmes un doigt de vin nous remercièrent par de petits toasts fort bien tournés. Impossible d’extorquer une goutte d’eau à Minea, qui portait la précieuse bouteille, et ne se laissait nullement fléchir par les instances d’Hélène, qui, elle, refusait notre piquette. « On ne sait pas, nous en aurons peut-être besoin plus tard », disait-il et j’approuvais sa prévoyance, de même que le mutisme qu’il opposait à des questions sur le genre et la longueur du chemin de savoir d’avance ce que l’un va voir dans un moment de ses propres yeux ; la fatigue physique est honteuse, parce qu’elle provient d’un manque de forces, or il ne faut pas s’engager dans une excursion sérieuse, si l’on n’est pas sûr de soi ; la fatigue intellectuelle, c-à-d* le décroissement de l’intérêt pour la nature environnante, découle d’un manque de compréhension pour cette nature.

Une des vertus capitales du touriste, c’est de ne jamais demander des explications sur la route, du moment que l’on a un guide qui connaît. Ces questions ne pouvant provenir que des motifs suivants : fatigue intellectuelle ou physique ou curiosité enfantine, trois choses absolument scandaleuses pour un montagnard digne de ce titre. La curiosité est ridicule, parce qu’elle est superflue et l’on n’en a pas besoin.

Il m’est, hélas, souvent arrivé d’avoir à subir la compagnie de personnes qui trouvaient « monotone » de faire une excursion plus d’une fois, ou qui critiquaient le paysage, trouvant la vallée trop étroite, les plateaux trop uniformes ou bien la vue sans profondeur. Comme si un paysage se jugeait d’après les goûts personnels de chacun, goûts qui proviennent d’habitude de la fréquente contemplation des décors au théâtre. Aussi ces infortunés critiques ne trouvent-ils rien de mieux à dire, lorsqu’un site a l’air de leur plaire, que cette phrase idiote : « On dirait un décor. » Ils voient, comme tant de braves gens aveuglés par les conventions, le vrai à travers le faux, la nature à travers le théâtre. Ils sont affligés d’une sensiblerie romanesque, qui ne comprend un clair de lune qu’accompagné d’un enlèvement, et une gorge de rochers que remplie de brigands à la Fra Diavolo [4]. Ils s’imaginent sérieusement, que la nature existe pour servir de cadre aux différentes formes de la bêtise humaine.

Or, Dieu merci, elle n’a qu’à secouer un peu sa crinière pour engloutir des villes entières et des civilisations séculaires. Pour écraser toutes les erreurs et toutes les arrogances et pour montrer qu’elle existe par elle-même et pour elle seule.  Oui, c’est une jouissance particulière de me dire que d’innombrables fleurs poussent et s’épanouissent sans que personne ne les voie ; que d’innombrables fois le soleil et la lune se sont levés sur des sites solitaires, les inondant de leurs gloires, sans qu’un œil humain ait assisté à ce spectacle grandiose entre tous. Elle est là, indépendante et indestructible, la force de la nature, souveraine et impassible. Elle est cette force, vers laquelle tout mon être aspire, la seule qui la satisfasse par sa puissance et sa légalité absolues.

 

 

Or donc au sortir de l’entonnoir où nous avions déjeuné, nouvelle série de săritori et d’abrupts vallons gazonneux où viennent pâtre les chamois. Malheureusement, Minea ne nous laissa plus guère le temps de beaucoup photographier, car il commençait à voir d’un mauvais œil la succession d’orages qui fondaient sur la chaîne de montagne de l’autre côté de la Valea Tămașului, d’où nous étions montés, et qui envoyaient jusque sous la muraille que nous escaladions des avant-gardes de nuages ouateux. À tout bout de champ le guide nous disait « Zoriți, zoriți ! », ce qui n’était pas précisément chose facile, vu que nous circulions au-dessous des abîmes soit sur des touffes d’herbes, qu’un peu de terre noire retenait, dans la fente des pierres, soit sur des proéminences du rocher larges d’un à deux centimètres.

On lui avait dit la veille, à Zărnești, que jamais des dames n’étaient montées à la Piatra par le Plaiu Foii, l’ascension offrant du danger pour tout le monde, il avait même faiblement essayé de proposer une autre route !

Mr Carp, que Minea appelait „Domnișorul”, grommelait de temps en temps des propos révolutionnaires, tels que : « Et dire que nous faisons cela pour notre plaisir » ou bien avec une ironie condensée : « Ein Kinderspiel ! Ich nenne das ein Kinderspiel ». [5]

Aussi Minea, en vrai psychologue comme tout bon guide, s’était sans doute aperçu des dispositions peu sportives de Carp et me demandait de temps à autre : « Vine Domnișorul ? A putut să treacă ? » À vrai dire, je n’aimais pas trop voir mes compagnons franchir les mauvais pas derrière moi. L’aspect de votre prochain suspendu au-dessus du vide à la grâce d’une touffe d’herbe ou d’une inégalité dans le roc n’est rien moins que réconfortant. Mais il faut se garder d’exprimer à ce sujet l’ombre d’une appréhension, et au contraire, expliquer comme quoi tel passage de l’ascension est particulièrement facile et sûr ; au moment où, n’ayant plus où accrocher les pieds, l’on monte par la force des mains, des omoplates, des coudes ou des genoux, il faut s’écrier joyeusement que c’est la plus commode des săritori, que l’on ait eu à traverser depuis le début de l’ascension.

Vers 2 heures nous débouchâmes, sans que ce finaud de Minea eût crié gare, sur la crête de la Piatra lui Craiŭ ! Eh bien, cette montagne est presque telle qu’on la voit de loin, du haut des Bucegi : c-à-d un diadème long de plusieurs kilomètres ; sa crête rocheuse est si étroite que l’on peut s’asseoir dessus à califourchon. À l’ouest et à l’est descendent les mêmes précipices, profonds de 500-700 m. La vue est étendue et magnifique. Avec quel amour nous saluâmes chaque sommet et chaque gorge de Bucegi, d’où si souvent nous avions contemplé avec dor l’imposante paroi de la Piatra lui Craiu ! Et voilà que notre rêve longtemps caressé s’était réalisé, que nous avions vraiment fait cette fameuse ascension par le Deubelweg [6] ; en avant, donc les projets ! il nous faut maintenant la Păpușa, le Negoiu, le Retezat, les Carpates du Nord, le Mont Blanc et le Cervin, le Caucase et enfin l’Himalaya ? Pourquoi s’imposer des limites ? Faire des projets est en soi une jouissance.

Après une petite collation : eau, piquette et bonbons, Minea s’était enfin décidé à déboucher la fameuse bouteille, nous laissâmes Mr Carp dormir et allâmes avec Dumitru jusqu’au signe trigonométrique[7], espèce de pyramide en planches, érigée au point le plus élevé de l’interminable crête. Par endroits, celle-ci se resserre jusqu’à une étroitesse de 50 centimètres.

A 4 heures nous commençâmes la descente sur le versant oriental, qui dura 2 h ½, descente aussi désagréable que la montée sur le versant occidental est amusante. Car une herbe glissante couvre la pente presque perpendiculaire. Hélène, dont le pied est beaucoup plus sûr que le mien, avançait rapidement avec Minea et atteignait le refuge avant l’orage, qui nous trempa solidement, Carp, Dumitru et moi, à 20 minutes de la hutte.

Mais un bon feu flambait déjà sur l’âtre ouvert, l’homme aux provisions nous ayant devancés par un autre chemin ; et après avoir mis à la porte tout le monde, je me séchais pièce par pièce, robe, blouse, chemise.

Puis on se mit joyeusement à table. Nous fîmes chercher 5 kilos de lait de la stâna voisine, la stâna Vlădușca, et ce fut délicieux pour étancher la bonne et belle soif des grimpeurs ! Après avoir gymnastiqué de la sorte, l’on peut ingurgiter une quantité incroyable de liquide sans que l’on s’en ressente le moins du monde.

Puis l’on prépara des couchettes sur les planches toutes jonchées de branches de sapin au fond de la hutte. Cette hutte, comme celle de Mălăești, a été construite par Minea, et nous l’en félicitâmes. Quelle différence avec la cabane de l’Omu, de fumeuse mémoire ! Toutes les planches joignaient solidement, pas un carreau de brisé, et de la première pièce, où se trouve l’âtre ouvert sur une table en maçonnerie sous un manteau en fer accroché au plafond, la chaleur se répandait parfumée dans la seconde chambre plus grande.

 

 

Lorsque nous éteignîmes les bougies, l’orage eut la gracieuseté de revenir nous éclairer de ses plus beaux éclairs bleus et verts, et ce fut pendant toute la nuit un concert sonore de coups de tonnerre et de torrents de pluie, qui tombaient, bruissant, clapotant, ruisselant) à croire qu’ils allaient submerger la hutte. Il parait que ces ouragans accompagnés de déluge sont une spécialité de la Piatra lui Craiu. D’abord, je me prêtais à l’humeur particulièrement causante d’Hélène, et après l’avoir priée de modérer les sonorités de son organe, afin que le brave domnișoru, à qui nous avions fait l’honneur de dire qu’il s’était rendu aussi peu désagréable qu’il est masculinement possible de l’être, put dormir, nous bavardâmes encore une demi-heure à voix basse, dans l’obscurité chaude et parfumée de résine et avec l’accompagnement des ondées. Nous convînmes toutes deux qu’il y avait eu quelque danger sur le Deubelweg, danger qui nous avait surtout frappées par rapport au domnișor. Car bien que nos familles respectives eussent éprouvé un certain ennui, à nous voir revenir mortes ou estropiées, Hélène et moi nous ne sommes pas absolument nécessaires, nous n’avons ni mari, ni enfant, et partant aucune responsabilité ; tandis que le domnișor est père de famille. Grâce à Dieu, il dormait sain et sauf sur les branches de sapin à quelques mètres de nous !

Bientôt je m’endormis aussi comme un plomb, et n’entendis que vaguement à travers mon sommeil les paysans parler et sortir au milieu de la nuit. Il parait que la stâna Vlădușca s’était élevé une tempête d’aboiements furieux partis de la stâna Martoiu sur un autre mamelon de la Piatra; de là, les bergers avaient crié à ceux de la Vlădușca : „Ne-a topit ursu ! Ne-a topit ursu !”

La matinée fut grise. La nuée gonflée d’eau traînait encore au ras des mamelons, qui entourent le plateau de la Vlădușca. C’est à peine si quelques lueurs roses flottèrent dans les replis des nuages. Nous nous mîmes en route à 6 h, reposés, ravis de notre grimpade de la veille, mais jurant que les pentes en herbe ne nous reverraient plus. Si nous faisons encore une fois la Piatra lui Craiu, ce sera à l’enfilade, du sud au nord, sur la crête, avec descente par la Crepătura sur la Piatra Mică.

Nous marchions dans les prairies saturées d’eau comme une éponge, passâmes devant la stână et entrâmes sous bois. Partout dans l’ombre verte, des épicéas, le clapotement des gouttelettes restées dans les branches et qui tombaient sur la mousse à gauche à nos pieds, le chant d’une grande source. On dévale rapidement et s’engage enfin dans un étroit ravin de rochers, où l’eau avait dû bouillonner à flots, la nuit grisâtre, car des vagues d’écume grisâtre s’étaient figées au coin des blocs de pierre. On descend tantôt dans la rocaille, tantôt à travers de grands débris de forêt, troncs renversés, tout encore hérissés de branchages, à côté desquels s’élançaient les tiges de l’aconit, portant haut leurs épis de petites casques bleu foncé. Ce ravin débouche dans un superbe défilé entre les deux parois de rochers, aux pieds desquels poussent les hêtres, les frênes et les érables. Ce défilé majestueux s’appelle la Prăpastie, quoiqu’il n’ait rien d’un abîme.

Minea nous regardait : « Êtes-vous satisfaits ? Eh, cela a bien marché. Je ne savais pas moi, au commencement, qui vous étiez, ni ce que vous pouviez faire, mais cela a bien marché. »  On lui avait dit la veille à Zarnesti que jamais des dames n’étaient montées, et la P. par le Plaiu Foii, l’ascension offrait du danger pour tout le monde, avait probablement essayé de proposer une autre route !

À mi-chemin de la Prăpastie, nous trouvâmes le carrosse de la veille[8], et pour le Domnișor se répéta la torture du panier à salade. Nous entrâmes bientôt dans une vallée plus large, entre des cotes verdoyantes et sur le thalweg de laquelle courait, claire, froide, entre les bords de gazon, une délicieuse eau, le Rîu, patrie des truites. Minea se révéla pécheur de truites passionné. De ses yeux d’aigle, il avait aperçu un des gracieux poissons et fit arrêter la carriole pour nous le montrer, qui se balançait voluptueusement contre une pierre au gré de l’eau vive, qui lui coulait sur le dos. Mais la pêche aux truites est chose réglée et monopolisée dans ces parages. Minea nous invita à y assister en automne, la nuit, par un beau clair de lune, ainsi qu’à la récolte des noisettes dans la Valea Tămașului, qu’il va chercher dans les caches des hamsters.

À 9 heures, nous descendions devant l’hôtel du sieur Daradics et retrouvâmes avec plaisir nos 2 chambrettes propres au fond de la petite cour, notre tub et du linge frais.

On paya Minea, très satisfait de notre largesse, qui nous serra les mains à la transylvaine. « Il n’y a pas de comtes chez nous », nous avait fièrement dit un saxon la veille dans le train, d’où il advient que les paysans vous traitent presque d’égal à égal, ce qui ne veut pas dire qu’ils manquent de respect.

Pour qui n’aime pas les fabriques, on fit encore un bon repas. Rien à voir dans ce village de Zernești, qui se distingue par une laideur phénoménale, égalée seulement par celle de sa population, roumaine pourtant. Des femmes recroquevillées, ridées, fanées, caricaturales marchaient dans les rues ; pour les épouser, les hommes doivent avoir bien de la vertu. Nous partîmes sous une pluie torrentielle, quittâmes le domnișor somnolent à la gare de Brașov et allâmes nous installer en cette bonne cité à la villa Kertech. Nous y passâmes un jour et demi charmant. Comme d’habitude, j’allais nager le matin dans le joli bassin en plein air, dans l’eau transparente duquel, qui fleure la source des bois, se reflète la côte boisée de la Tâmpa.

Bonnes flâneries, excellentes causeries. Satisfaction absolue.

24 septembre. Déjeuner sur le plateau des Jepi. Partis à pied à 7 heures, rentrés à 7 h du soir. Gélée blanche.

28 septembre. Montée par Piatra Arsă, déjeuner au Vârf cu Dor. Parties à 6 ½ h. m. (matin), rentrées 2 ½ h apr. m. (après-midi). Des nuages plombés venaient du sud, mais s’arrêtèrent sous les Bucegi, et vers midi se dispersèrent presque entièrement. Au loin, la Transylvanie était bleue et ensoleillée. Au sommet, vue merveilleuse sur la chaîne de montagnes de l’autre côté de Ialomița. Au premier plan, les plateaux ondulés du Vârf, de la Furnica et du Lăpticiu s’étendaient silencieux et solitaires sous la toison fauve de leur gazon brûlé par la gelée blanche. Les sentiers qui conduisaient au Brăteiu et à la Peștera les traversaient en longues lignes brunes. Derrière le bord des plateaux s’élevaient, d’un bleu foncé, les montagnes de la frontière. L’harmonie automnale de ces deux tons : vieil or mat et bleu marine estompé, donnait au paysage un calme et une majesté particulière.

Le déjeuner fut comme d’habitude, un régal pour l’âme autant que pour l’estomac ; pour l’âme par la sérénité de notre disposition d’esprit au milieu de la paix des hautes cimes, et pour l’estomac par la perfection de notre appétit aiguisé par le grand air. Il devait faire assez froid, car la petite mare circulaire, qui se trouve sur l’encolure du Vârf à quelques pas de la maisonnette, était couverte d’une mince couche de glace. Mais l’endroit était à l’abri du vent du sud. Nous avions installé deux bancs sur le petit perron, à la balustrade duquel étaient attachés nos trois chevaux : Fetița, la grise, le puissant et doux Vidreu et César, le solide porteur de bagages. Ils dormaient tous. Vidreu ronflait, la tête près du “Cœur innombrable” qu’Hélène avait emporté, et que nous avions déposé sur la balustrade entre les boîtes d’anchois et le raisin.  Ce livre ne s’y trouvait certes point déplacé, car ce cœur innombrable est partout, dans tout, en tout, aussi bien dans un bon plat que dans une belle musique. Le cœur innombrable, c’est la force vitale qui palpite dans toutes les manifestations de la création.

14 octobre Journée radieuse à l’Omu. Partie à 7 h, rentrée à 6 h.

Avons traversé une couche de brouillard sur la Piatra Arsă (traces d’ours). Les dernières voiles de brume s’étaient envolées de dessus des fronts rocheux de la Piatra et des Jepii. Avons émergé sous un ciel bleu dans le plus resplendissant soleil. Les plateaux et les crêtes sont vieil or et au fur et à mesure que le soleil monte, cette teinte devient plus fulgurante, prend des reflets et des éclats vraiment métalliques. Le sommet de l’Omu au loin, contre l’azur profond, est saupoudré de blanc ; et lointain le gazon ondulé à nos pieds recèle de la neige dans les creux tournés vers le nord, plus haut les touffes d’herbe semblent de cristal ; sur l’Omu les deux grands rochers et le refuge sont tout brillants de glace sur leurs côtés septentrionaux. Cette glace est de la pluie gelée, fouettée par le vent contre les parois ; on dirait des plissés étincelants, des rangées d’ailerons figées sur la pierre en lignes droites ou courbes, selon le souffle de l’ouragan. Le toit du petit balcon du refuge est frangé de longues et transparentes buttes de glace et le coin de gauche porte une carapace épaisse de givre blanc. Ioniță fait du feu et le si fumeux poêle et j’installe mon déjeuner sur le balcon ; le vent venant du nord-ouest ne m’y gêne pas ; il chante à travers la solitude, accompagné du fin cliquetis de glaçons qui tombent et volent autour de la maisonnette en se détachant des rochers sans aucune influence du soleil de midi et du vent. Les lointains sont d’une clarté merveilleuse.

Le long des cours d’eau seulement de la Ialomița, de la Dîmbovița, et de l’Oltu gisent de longues basses traînées de nuages « Trage apa » selon l’expression de Ioniță.

Par-delà la Piatra lui Craiu et la Păpușa on voit le Negoiu et le Parângu ; et dans les vallées, les forêts de hêtres semblent des jonchées de braise sombre.

Nous devisons à bâtons rompus, moi sur le balcon, Ioniță dans la maisonnette, près du feu, des excursions de l’année prochaine, « si Dieu nous prête vie et que nous soyons en bonne santé », ainsi qu’il ne manque jamais d’ajouter. Entre temps, on se lève pour refroidir le thé trop brûlant, en posant le gobelet sur les écailles de glace au coin de la balustrade et par la même occasion l’on jette un regard plein d’amour et de dor vers les contrées que l’on se propose d’explorer en 1903 : Păpușa et Negoiu. Je raconte à Ioniță ce que Minea m’en a dit. Ah, la bonne conversation qui vous remplit l’esprit d’horizons ! On parle de chaînes de montagnes, du cours des rivières, des défilés et des frontières, comme les pauvres myopes des villes parleraient de la rue voisine.

L’âme et le corps respirent du ciel et de la lumière et apprennent ainsi à juger les choses par rapport au tout, selon le sage conseil de Marc Aurèle. Lorsqu’on atteint ce point de vue psychologique, il vous remplit à la fois d’indifférence et de joie, d’indifférence pour ce qui semble si important dans la vie ordinaire, dans la vie enserrée, étouffée, étiquetée de la société humaine, de joie en présence des grandes forces de la nature, dont le déploiement satisfait enfin notre soif d’idéal.

A 1 h ½ nous partons. En fermant la porte du refuge avec la clef à vis, qu’on avait confiée pour l’occasion, j’ai eu l’impression d’enfermer dans cette hutte en planches, humide, fumeuse, mais dont les fenêtres s’ouvrent sous un ciel immense, d’y enfermer tout un trésor de bonheur, que je ne pourrai retrouver intact l’année prochaine « si Dieu nous prête vie et santé ! »

Dans la Valea Cerbului nous étions tout à fait à l’abri du vent. L’immense cirque couronné de remparts rocheux était inondé d’une lumière scintillante, cristalline ; la paroi de droite projetait déjà son ombre sur un quart de celle de gauche ; mais cette ombre était encore toute bleue et transparente et là où elle s’arrêtait les versants couverts d’herbe se doraient de plus en plus, mettaient un rayonnement d’ambre contre le rayonnement azur du ciel et au-dessus de nous, dans l’échancrure de la gorge, rougeoyaient les bois de hêtres sous leur pourpre d’automne. Ioniță m’a dit que les arbres qui roussissent du coup sans passer par la tente jaune sont ceux qui les premiers reverdissent au printemps. Nous étions arrivés à l’endroit le plus resserré de la Valea Cerbului, l’étroit Pripon, où le sentier tournoie entre les blocs de rochers, hauts comme des maisons, et où il faut décharger le cheval de bagages, afin qu’il puisse passer entre les pierres, lorsque Ioniță m’appela : « Mademoiselle, un chamois, un chamois noir ! »  J’étais presque en bas du Pripon et le remontais en courant. Je vis alors à notre gauche, sur le versant ensoleillé, bondir la gracieuse bête, elle remontait la côte de corniche en corniche puis s’arrêtait pour nous dévisager. C’était Lisa qui l’avait découverte ! Ioniță avait remarqué que la jument s’agitait, dressait les oreilles, regardait de tous ses yeux la pente opposée et, suivant la direction, il avait aperçu le chamois. Nous restâmes dix minutes à l’observer. Il avait évidemment l’intention de redescendre pour brouter sur le thalweg encore verdoyant, dès que nous serions partis, car arrivé à une certaine hauteur, 150-200 m au-dessus de nous, il ne bougea plus et attendit patiemment notre départ.

Tout au fond de la vallée, sur la Prahova, un léger nuage blanc grossissait peu à peu, et lorsque nous entrâmes dans la forêt de hêtres sous la Poiana Coștilei, elle avait pris l’apparence féérique d’un dais en filigrane d’or doux, embrumé de voiles bleu tendre. Les chevaux étaient agités en pénétrant dans le brouillard et Ioniță dit : « Nous pourrions bien rencontrer un ours. » Mais nous n’eûmes point cette chance. Lorsqu’on a des chevaux avec soi, l’on fait trop de bruit pour que l’ours s’approche. Merveilleux était le tapis de feuilles fraîchement tombées qui jonchaient le sol noir : des éclaboussures rouges, oranges, citron, éclairant la route malgré le jour tombant.

À 5 heures, nous étions à Bușteni et trottâmes tout d’un trait à Sinaïa. La route plane ne compte pas pour ces étonnants chevaux. Aussi je rêve de faire un long voyage avec eux – un raid, comme disent les journaux – je ne sais où ils prennent ce mot, et je parie que les hauts faits des chevaux étrangers seraient dépassés par Lisa, Vidrău et Fetița. Ioniță est prêt à m’accompagner au bout du monde, s’entend. 

 

 

Fin octobre. Dix jours à la campagne chez Hélène, en plein paradis des champs. Heureux celui qui sait que la nature est belle dans toutes ses manifestations : il y a trouvé un bonheur sûr dans ce bas monde.

˂Novembre ? ˃ Quitté Sinaïa avec 2 h de retard grâce aux frasques du sieur Ioniță contre qui j’ai dû me mettre sérieusement en colère, afin qu’il ne parte pas de nouveau seul avec le petit gamin Gheorghe, dont les forces et services sont tout à fait insuffisants au cours d’une longue excursion et pour cinq chevaux pas très dociles.

Nous arrivâmes au Vârf cu Dor dans une bourrasque telle qu’il fallait entrer dans le refuge pour un quart d’heure, car le vent nous arrachait les habits. Nous atteignîmes la Pescera dans la nuit noire, 8 heures, et toujours par la pluie. Pas trace d’un lever de lune. En revanche, dans une des fenêtres de l’« hôtel gratuit » brillait une étoile ! Il y avait du monde, deux touristes de Transylvanie, cela nous fit bougonner d’abord ; mais nous n’eûmes pas à nous plaindre d’eux ; ils fermèrent leur porte et ne donnèrent plus signe de vie.

Quel délice d’atteindre l’abri, crottées jusqu’aux genoux et affamées comme des louves ! Bientôt un grand feu, fumant et fleurant la résine, flambe parmi les quartiers de roc sous les sapins et l’on va y sécher un peu et surtout l’admirer, l’adorer béatement.

Puis, comme la pluie augmente, on entre dans la chambrette blanche à la chaux, y allume ses bougies et étale un superbe dîner sur la table : bonnard à la mayonnaise, thon, conserves aux anchois, filet de bœuf, pâté de foie gras, le tout arrosé d’un thé doré et chaud et d’un flot de bonne humeur !

Et comme musique de table l’orchestre invisible de la Ialomița, dont les eaux claires bouillonnent à travers la vallée rocheuse ! Parfois l’on se tait, heureuse, pour écouter le vacarme de la rivière, se dire qu’on est là, dans la beauté et la solitude, et en savourer le charme par tous les pores.

Enfin, nous nous décidons à nous glisser dans nos sacs, non sans recommander à Ioniță de nous avertir, dès que paraîtrait la lune.

Nous éteignîmes nos bougies, et avec l’obscurité le bruit de l’averse semblait augmenter, devenir plus enveloppant encore, se compliquant parfois à l’intérieur de la chambre d’un petit ruissellement insolite, car la pluie dégoulinait le long des murs en deux endroits.

Cela ne nous empêcha de dormir, jusqu’au moment où une vocifération sauvage fit trembler les vitres : « Mesdemoiselles, la lune ! »

Il était minuit. Je me levais, comme mue par un ressort, m’enveloppais d’une pélerine et me précipitais dehors, bientôt suivie par Hélène.

Le gazon rendait de l’eau comme une éponge submergée, les grands sapins étaient encore tout ruisselants, mais dans un ciel absolument pur rayonnait, ronde et blanche, la pleine lune ! La pleine lune tant désirée ! La pleine lune en pleine montagne, en pleine solitude, argentant le torrent trouble que barrait ça et là l’ombre noire des sapins. Il faisait trop mouillé pour rester dehors aussi longtemps, qu’il y a trois ans, où nous passâmes une merveilleuse nuit de septembre à la Pescera, assis au bord de la Ialomița, qui roulait à nos pas ses gros brouillons d’argent.

Nous rentrâmes et dormîmes tard : jusqu’à 6 heures.

La matinée fut radieuse. Les deux touristes étaient partis bien avant nous. Superbe la montée par le Colții Obârșiei. Un ciel aussi bleu qu’il avait été gris la veille. Lorsqu’on se retourne du fond de cette vallée, la plus abritée de celles qui entourent l’Omu, la vue sur le cours de la Ialomița est superbe. Au loin, la ligne argentée de la rivière serpente à travers des pâturages, fauves à cette époque, et de sombres bosquets d’épicéas ; puis subitement un merveilleux parti de rochers barre le large thalweg. C’est la Cheia Tătarului, à droite de laquelle s’élève la belle Zenoaga, avec sa crête de rochers ressemblant aux ruines d’un ancien château fort.

Puis, en continuant, on passe ¾ d’heure sous le sommet devant une autre cité rocheuse, la Djamiyeh, comme ils disent en Roumanie, ou Dișence selon les Transylvains.

De loin, très blanc sur la pente gazonnée, l’énorme rocher central se présente comme un chaton gigantesque flanqué de rochers moindres. Que d’histoires j’ai racontées aux enfants sur ces pierres. C’est le château des géants, habité par les deux frères jumeaux Geru et Secu, qui aiment la belle Ialomița, et l’y tiennent enfermée jusqu’à ce que le jeune héros, Mihnea Voinicul, vienne la délivrer en fracassant le château avec sa massue. Or, un peu plus bas dans la vallée se trouve un autre rocher, audacieusement sculpté par l’orage et la pluie et qui s’appelle le bonnet de Mihaiu Viteazu. Les Babe, ce groupe de rochers, assis sur un des sommets derrière le Caraiman et qui ressemble si fort à trois grosses vieilles, bien serrées les unes contre les autres, jouent aussi un rôle dans mon histoire. Ce sont elles qui, méchantes et intrigantes de leur nature, ont mis l’un des frères jumeaux sur la piste de Ialomița ; car, étant juchées très haut, elles espionnent jour et nuit ce qui se passe dans les Bucegi.

Au sommet de l’Omu nous retrouvâmes nos deux touristes et j’eus le regret d’apprendre par Ioniță après leur départ pour Mălăesci que l’un d’eux mourait de soif. Or nous avions du thé froid dans la gourde en aluminium et j’aurais pu lui offrir, si Ioniță m’avait prévenue !

Nous étions allés nous abriter contre le vent d’est sous la crête au-dessus de la vallée du Morar et là fîmes la lecture d’un délicieux article de Maeterlinck « Le nom des fleurs des champs », très approprié à l’endroit. Il amplifie mon sentiment de reconnaissance envers ceux qui ont su donner des noms si doux aux fleurs.

Après un déjeuner dans la hutte, Ioniță descendait avec les chevaux par la Valea Cerbului et nous avec Dumitru par le Bucșoiu. Le sommet de ce puissant massif tout en arêtes de pierre sonores, d’où la voix et les paroles reviennent vibrantes ! Que de chants, de saluts et de souhaits de bon revoir j’ai déjà échangé avec ces parois !

 

 

Leurs côtes inférieures sont couvertes d’une herbe profonde et bouleuse, très glissante, ce qui, ajouté à la perpendicularité des pentes, ne laisse pas que de rendre la descente un peu haute pour des gens qui ne sont pas des paysans ou qui n’ont pas de crampons aux bottines ! Et depuis quand nous nous promettons d’acheter ces crampons !

De pente en pente, de corniche en corniche, l’on arrive dans un ravin étroit, où un trou dans le rocher tout juste assez grand pour qu’une personne de dimensions modérées y puisse passer constitue le seul débouché sur la côte large et un peu moins inclinée, qui conduit vers le bon sentier venant du Malaesci. Malheureusement le brouillard s’était mis à boucher notre ravin de gros flocons blancs, très doux à respirer, de sorte que nous ne pûmes photographier l’amusant passage de la Găurica. Ce sera, j’espère, pour la saison prochaine.

Sur le Dihamŭ, Ioniță nous rejoignit en jurant. Il parait que ses chevaux lui avaient donné beaucoup de fil à retordre. Et il les aurait confiés à l’enfant Gheorghe, si je l’avais laissé partir avec lui !

On alluma un grand feu pétillant sur le col de frontière, d’où la vue plonge sur la Transylvanie à l’ouest, à l’est sur la Roumanie, qui s’envelopperaient toutes deux silencieusement et paisiblement dans l’ombre du soir.

Nous décidâmes d’attendre le lever de lune ! Nous n’étions pas parties deux fois à sa conquête, contre tous les baromètres de Sinaïa, pour nous laisser échapper ce moment tant désiré, qui, enfin, s’annonçait pur et beau, car les qq voiles de brumes étaient restés collés aux anfractuosités du Bucșoiu.

Il apparut finalement, le disque luisant, se haussant sans mouvement perceptible et pourtant très rapidement derrière la noire et fine dentelure de la crête boisée du Dihamu.

Quel enchantement que cette illumination bleue, qui semble plonger le paysage dans un rêve de paix profonde. La descente à travers la forêt inondée de clarté lunaire fut merveilleuse. Dans la vallée de la Cerboaica, nous montâmes à cheval ; rentrées à Sinaïa à 11 heures du soir, après avoir lentement chevauché sur la grande route dans une brume épaisse mais toute éclairée de rayons de lune.

——–

[1] Ces notes se trouvent dans le fonds personnel de Bucura Dumbravă sous deux formes, dans les dossiers 3 et 4. Le dossier 3 contient une transcription réalisée par une autre personne, peut-être Elena Romniceanu, une amie proche qui participait aux excursions, avec la mention « Une copie personnelle d’après les « Notes » de Bucura D., commençant le 24 septembre, puis le 28 septembre ». Le dossier 4 contient les notes originales de Bucura Dumbravă ; les quatre premières pages contiennent des listes de dépenses, que l’éditeur a intentionnellement omises, et à la fin de la page 4 figure une annotation de la même personne qui a copié les notes, apportant des précisions sur l’année au cours de laquelle elles ont été rédigées : « 1902 est probablement l’année des notes qui suivent, de septembre à octobre. Les 10 et 11 janvier 1903, l’année est mentionnée. Suivent des notes jusqu’au 7 avril [1903], bien sûr ».

[2] Dans le dossier n°4, Bucura utilise la forme plus archaïque « pesceră », tandis que dans le dossier 3 (transcription de Romniceanu), c’est la forme moderne « peșteră » qui est employée. Bien que ces carnets de voyage soient rédigés en français, les toponymes sont rendus par l’auteure en roumain (ex. : Pescera/Peștera, Obârșia Lotrului, Piatra lui Craiu, etc.) ou dans la langue sous laquelle le lieu est connu localement (ex. : Deubleweg, Dișence).

[3] Bucura Dumbravă utilise certains signes pour marquer les sauts de paragraphe, et les éditeurs ont respecté ces indications. Cependant, un paragraphe est resté incomplet, n’ayant été reconstitué ni lors de la première transcription par Elena Râmniceanu, ni par les éditeurs de la présente édition.

* Abréviation pour „c’est-à-dire”.

[4] Fra Diavolo, pseudonyme de Michele Pezza, brigand et héros de l’insurrection des Italiens contre l’occupation française pendant les guerres napoléoniennes, personnage principal de l’opéra éponyme composé par Daniel Auber sur un livret d’Eugène Scribe, dont la première eut lieu en 1830 à Paris.

[5] Texte original en allemand. « Un jeu d’enfant ! C’est ce que j’appelle un jeu d’enfant ! »

[6] « Le sentier de Deubel » (Deubelweg), également connu aujourd’hui sous le nom de « La Lanţuri », est le plus célèbre des monts Piatra Craiului. Son nom vient de Friedrich Deubel, un charcutier de Braşov, passionné d’alpinisme et d’entomologie. En août 1886, il réussit à descendre la face ouest de Piatra Craiului (la célèbre « Westwand ») en compagnie d’Eduard Copony et du Dr Kurt Boeck de Kassel, marquant en 1887 à la peinture rouge le sentier qui allait porter son nom.

Source : https://www.pcrai.ro/istoricul-vizitarii.

[7] Il y a un siècle, les crêtes des Carpates formaient encore une frontière entre l’Empire austro-hongrois et l’Ancien Royaume de Roumanie. Cette frontière divisait également le massif de Piatra Craiului à son point culminant, le Piscul Baciului, où se trouvaient le poteau frontière n° 201 et une pyramide en bois (balise de triangulation). En 1887, une convention de délimitation de la frontière entre la Roumanie et l’Autriche-Hongrie a été conclue, sur la base de laquelle les bornes frontalières ont ensuite été posées. https://www.pcrai.ro/istoricul-vizitarii.

[8] La scène décrite comme se déroulant la veille (la charrette, le panier de salade) ne figure pas dans le manuscrit dont nous disposions. (n. éd.)

 

***

 

Version roumaine traduite par Laura Dumitru :

Bucura Dumbravă, Carnet de călătorie 

16-17 septembrie [1902] [1], prin Pesceră[2] spre Omu, coborâre prin Bucșoiu (Găurica) spre Dihamŭ; plecați la orele 4 heures după amiază; înnoptat la Pesceră, întoarcere la orele 11 seara.

˂Poteca/cărarea˃[3] prin care mergem timp de 2 ore devine foarte abruptă spre marginea pădurii și atât de acoperită de mușchi încât ne scufundăm adânc într-un strat proaspăt și parfumat, unde cresc ici și colo petice întinse de afine. Din nefericire, sturzii trecuseră pe acolo și își luaseră porția de fructe de pădure negre, acrișoare, așa că am mai găsit doar câteva.

Ceva mai sus, stâncile sunt acoperite de rododendroni târâtori cum n-am mai văzut vreodată. O încrengătură de ramuri pe cât de fine, pe atât de rezistente, strălucind de frunze mici, foarte verzi și foarte tari, se agață de pietre. Dintre pinii târâtori ieșim pe un mic promontoriu stâncos, la poalele unui zid imens de piatră albă de 600-700 m înălțime, pe care trebuie să îl escaladăm. Lesne de înțeles, acest zid nu este neted ca al unei case, ci este format din conuri enorme de stâncă, între care curg fâșii înguste de iarbă, deosebit de greu de escaladat, deoarece sunt alunecoase și înclinate într-un unghi foarte ascuțit, astfel încât se poate înainta mai bine în patru labe decât în picioare. Există apoi săritori[4], cuvânt din vocabularul țăranilor de la munte, atât de bine găsit încât este intraductibil. Sunt numite săritori atât cascadele, precum și hornurile în stâncă sau blocurile de piatră perpendiculare pe acestea. Urcușul din Piatra Craiului este format din 6-8 săritori, tot atâtea întinderi înierbate cu lungimi variind între 10-50 de metri, 3-4 trepte mici, prin care ne croim drum prin tufișurile lânoase de șnepi[5] și diverse straturi de rocă mai mult sau mai puțin sfărâmicioase, ocolind pantele abrupte. Urcușul durează 5 ore. Nici urmă de apă. Și umbră, doar mulțumită norilor de furtună care traversau bubuind peste peisajul vast din spatele nostru, uneori întunecându-l, alteori permițând să infiltreze șuvoaie de aur verde peste vreo vale îndepărtată.

Formațiunile stâncoase sunt foarte diverse și foarte frumoase. La începutul urcușului, ocolim pe lângă un perete străpuns în mod curios de patru deschideri circulare mari. La prânz ne-am instalat într-o mică peșteră în peretele unei pâlnii sălbatice, la fundul căreia câteva picături de apă se prelingeau pe stâncă. Primăvara, trebuie să fie acolo un izvoraș năvalnic. Masa de prânz a fost nespus de veselă, iar cei doi țărani, cărora le-am oferit un deget de vin, ne-au mulțumit cu mici toasturi foarte bine ticluite. A fost imposibil să obținem vreo picătură de apă de la Minea, care căra prețioasa sticlă și nu s-a lăsat descurajat de refuzul Elenei de a gusta cu noi din vinul ieftin: „Nu se știe. S-ar putea să avem nevoie de ea mai târziu”, a spus. I-am aprobat prevederea, ca și tăcerea pe care o afișa când era întrebat despre felul și lungimea traseului care urma, de către cei ce voiau să afle dinainte ceva ce oricum urma să vadă cu propriii ochi; oboseala fizică este rușinoasă, pentru că provine din lipsa de putere și nu ar trebui să pleci într-o excursie serioasă dacă nu ești sigur pe tine; iar oboseala intelectuală, adică un interes tot mai scăzut față de natura înconjurătoare, provine din lipsa de înțelegere a acestei naturi.

Una dintre cele mai importante virtuți ale unui turist este să nu ceară niciodată explicații despre traseu, atâta timp cât are un ghid care știe drumul. Aceste întrebări nu pot proveni decât din următoarele motive : oboseală fizică sau intelectuală sau curiozitate copilărească, trei lucruri absolut scandaloase pentru un montanist demn de acest nume. Curiozitatea este ridicolă, pentru că este superfluă: nu ai nevoie să știi dinainte ceea ce vei vedea într-o clipă cu ochii tăi. Din păcate, a trebuit să îndur adesea compania unor persoane care găseau „monoton” să plece într-o excursie pe platou mai mult decât o dată, sau care criticau peisajul, găsind valea prea îngustă, platourile prea uniforme sau priveliștea lipsită de profunzime. Ca și cum un peisaj ar putea fi judecat în funcție de gusturile personale, gusturi care, de obicei, provin din contemplarea frecventă a decorurilor din teatru. Așa că acești nefericiți critici nu găsesc nimic mai bun de spus, atunci când le place un loc, decât această frază idioată: „Arată ca un fundal de scenă”. Ei văd, ca atâția oameni orbiți de convenții, adevăratul prin fals, natura prin teatru. Ei sunt afectați de un sentimentalism romanesc, care nu înțelege lumina lunii decât însoțită de o răpire și un defileu de stânci doar plin de tâlhari à la Fra Diavolo[6]. Ei cred cu seriozitate că natura există pentru a servi drept decor pentru diferitele forme de prostie umană. Dar, slavă Domnului, tot ce trebuie să facă este să își scuture puțin coama pentru a înghiți orașe întregi și civilizații seculare, pentru a zdrobi toate greșelile și toate aroganțele și pentru a arăta că există prin ea însăși și doar pentru ea. Da, îmi face o plăcere deosebită să-mi spun că nenumărate flori cresc și înfloresc fără ca nimeni să le vadă; că de nenumărate ori soarele și luna au răsărit peste locuri retrase, inundându-le cu strălucirea lor, fără ca vreun ochi uman să fi fost martor la cel mai grandios spectacol dintre toate. Ea este acolo, independentă și indestructibilă, forța naturii, suverană și impasibilă. Spre ea aspiră întreaga mea ființă, doar ea m-ar putea împlini prin puterea și legitatea ei absolută.

După ce am părăsit pâlnia unde am luat prânzul, am dat de o nouă serie de săritori și de văi abrupte și ierboase, unde pasc caprele negre. Din nefericire, Minea nu ne-a lăsat deloc timp să fotografiem, căci începea să vadă de rău augur succesiunea de furtuni care străbăteau lanțul muntos de pe cealaltă parte a Văii Tămașului – pe unde urcasem – și trimiteau avangarde de norișori pufoși până la peretele pe care urcasem noi. Din când în când, ghidul ne spunea: „Zoriți, zoriți!”[7], ceea ce nu era tocmai un lucru ușor de făcut, având în vedere că pășeam peste abisuri, fie pe smocuri de iarbă pe care doar un pic de pământ negru le menținea în crăpăturile din pietre, fie pe muchii de stâncă de unu-doi centimetri lățime. El aflase în ajun, la Zărnești, că nicio doamnă nu urcase vreodată la Piatra prin Plaiul Foii, deoarece ascensiunea era periculoasă pentru toată lumea; și chiar încercase, timid, să sugereze o altă rută!

Domnul Carp, pe care Minea îl numea „Domnișorul”, mormăia din când în când remarci revoluționare, cum ar fi: „Și când te gândești că facem asta de plăcere!” sau cu o ironie condensată: „Ein Kinderspiel! Ich nenne das ein Kinderspiel ”[8]. Și Minea, un adevărat psiholog, ca orice ghid bun, remarcase fără îndoială dispoziția nesportivă a lui Carp și mă întreba din când în când: „Vine Domnișorul? A putut să treacă?”. Ca să fiu sinceră, nu-mi plăcea deloc să-mi văd tovarășii făcând pași greșiți în spatele meu. Vederea semenilor tăi suspendați deasupra abisului, la mila unui smoc de iarbă sau a unei denivelări într-o stâncă, nu este deloc ușoară. Dar trebuie să ai grijă să nu exprimi nici cea mai mică preocupare în acest sens și, dimpotrivă, să explici cât este de ușoară și de sigură o astfel de etapă a urcușului; atunci când, neavând unde să-ți agăți picioarele, urci prin forța mâinilor, a omoplaților, a coatelor sau a genunchilor, ești dator să exclami cu bucurie că este cea mai ușoară săritoare pe care a trebuit să o treci de la începutul ascensiunii.

În jurul orei 2 am ajuns, fără ca vicleanul de Minea să ne fi îngăduit repaos, pe creasta Pietrei Craiului! Ei bine, acest munte este chiar așa cum îl vezi de departe, dinspre vârful Bucegi: o diademă lungă de câțiva kilometri, cu creasta stâncoasă atât de îngustă încât o poți încăleca. La vest și la est vezi coborând același fel de prăpăstii, adânci de 500-700 de metri. Cu câtă dragoste am salutat fiecare vârf și fiecare defileu al Bucegilor, de unde am privit de atâtea ori cu dor[9] la zidul impunător al Pietrei Craiului! Acum, visul nostru mult dorit se împlinise și chiar am reușit să facem acea faimoasă ascensiune prin Deubelweg[10], așa că e timpul pentru planuri noi! Acum trebuie să urcăm pe Păpușa, Negoiu, Retezat, Carpații Nordici, Mont Blanc, Matterhorn, Caucaz și, în sfârșit, Himalaya! De ce să ne impunem limite? A face planuri este o plăcere în sine.

După o mică gustare: apă, un vin slab și bomboane, Minea s-a hotărât în sfârșit să deschidă faimoasa sticlă; l-am lăsat pe domnul Carp să doarmă și am mers cu Dumitru la semnul trigonometric[11], un fel de piramidă de scândură, ridicată în cel mai înalt punct al crestei nesfârșite. Pe alocuri, creasta se îngustează până la o lățime de 50 cm.

La ora 4 dimineața am început coborârea pe versantul estic, care a durat 2 ore și jumătate; o coborâre pe atât de neplăcută, pe atât a fost de distractivă urcarea pe versantul vestic, căci o iarbă alunecoasă acoperă panta aproape perpendiculară. Elena, al cărei pas este mult mai sigur decât al meu, a înaintat rapid cu Minea și a ajuns la refugiu înainte de furtună, care ne-a udat zdravăn pe Carp, Dumitru și pe mine, aflați la 20 de minute de cabană. Dar un foc bun ardea deja în vatra aprinsă, omul cu proviziile ne-o luase deja înainte pe o altă potecă; și, după ce i-am poftit pe toți să iasă, m-am uscat bucată cu bucată, rochie, bluză, cămașă. Apoi ne-am așezat veseli la masă.

Am obținut 5 kilograme de lapte de la stâna vecină, stâna Vlădușca, și a fost delicios pentru a potoli setea cățărătorilor! După o asemenea gimnastică, poți înghiți o cantitate incredibilă de lichid fără să simți vreun disconfort.

Apoi au fost pregătite culcușurile pe scândurile presărate cu crengi de brad din spatele cabanei. Această cabană, ca și cea de la Mălăești, a fost construită de Minea, iar noi l-am felicitat pentru ea. Ce diferență față de coliba Omu, de fumegoasă amintire! Toate scândurile se îmbinau solid, niciuna nu era spartă, iar din prima încăpere, unde se află vatra aprinsă pe o masă de zidărie, pe sub un acoperământ de fier agățat de tavan, căldura se răspândea parfumată în cea de-a doua cameră, mai mare.

Când am stins lumânările, furtuna a avut amabilitatea să revină și să ne lumineze cu cele mai frumoase fulgere albastre și verzi, iar pe tot parcursul nopții a fost un concert de tunete și torente de ploaie, care au căzut zgomotos, bătând și curgând de parcă ar fi vrut să scufunde cabana. Părea că aceste uragane însoțite de potop sunt o specialitate a Pietrei Craiului. La început m-am conformat dispoziției deosebit de vorbărețe a Elenei și, după ce am rugat-o să-și tempereze tonul vocii pentru ca bravul domnișor, căruia i-am făcut onoarea de a-i spune că s-a comportat cât se poate bine pentru un bărbat, să poată dormi, am mai vorbit încă o jumătate de oră cu voce joasă, în întunericul cald, cu miros de rășină și în sunetul rafalelor de ploaie. Amândouă am fost de acord că pe Deubelweg fusesem în pericol, având acest gând mai ales în ceea ce-l privea pe domnișor. Căci, deși familiile noastre ar fi avut un inconvenient să ne vadă la întoarcere moarte sau schilodite, Elena și cu mine nu suntem absolut indispensabile, nu avem nici soț, nici copil și deci nicio responsabilitate, în timp ce domnișorul este tată de familie. Slavă Domnului că dormea în siguranță pe crengile de brad, la câțiva metri de noi!

În curând am adormit și eu buștean și nu am auzit decât vag, prin somn, pe țărani vorbind și ieșind în miez de noapte. Se pare că la Stâna Vlădușca ajunsese zgomotul unei furtuni de lătraturi furibunde dinspre Stâna Martoiu, de pe o altă culme a Pietrei; ciobanii de acolo strigaseră către cei de la Vlădușca: „Ne-a topit ursu! Ne-a topit ursu!”[12]

Dimineața era cenușie. Norii, plini de apă, încă atârnau peste dealurile care înconjoară poiana Vlădușca. Cu greu se ghicea o strălucire roz printre faldurile de nori. Am pornit la 6 dimineața, odihniți și încântați de cățărarea din ziua precedentă, dar jurând că acele pante cu iarbă nu ne vor mai vedea niciodată. Dacă vom face din nou Piatra Craiului, o vom face în șir indian, de la sud la nord, pe culme, coborând prin Crăpătura până la Piatra Mică.

Am mers prin pajiști saturate de apă ca niște bureți, am trecut pe lângă stână și am intrat în pădure. Peste tot, în umbra verde, molizi, clipocit de stropi scurși de pe crengile îngreunate și care cădeau de pe mușchi în stânga picioarelor noastre, cântec de izvor. Am coborât repede și am intrat într-o râpă stâncoasă și îngustă, unde apa trebuie să fi curs în torente în timpul nopții, pentru că urme cenușii de spumă se închegaseră pe suprafața pietrelor. Coborârea se făcea uneori prin teren stâncos, alteori prin rămășițe ale furtunii din pădure, bușteni răsturnați, toate încă acoperite de crengi, alături de care tulpinile de aconit se înălțau purtându-și semeț micile coifuri de un albastru închis. Această râpă se deschide într-un defileu superb, între doi pereți de stâncă, la poalele cărora cresc fagi, frasini și arțari. Acest defileu maiestuos se numește Prăpastie[13], deși nu are nimic în comun cu un abis.

Minea s-a uitat la noi: „Sunteți mulțumiți? Eh, a fost bine. La început nu știam cine sunteți sau ce puteți face, dar a mers bine.” Aflase cu o zi înainte, la Zărnești, că nicio doamnă nu urcase vreodată pe P., iar pe Plaiu Foii ascensiunea era un pericol pentru oricine, probabil încercase să sugereze o altă rută!

La jumătatea drumului Prăpastiei, am găsit căruța din ajun[14], iar pentru Domnișor s-a repetat tortura coșului de salată.

În curând am intrat într-o vale mai largă, cu coaste înverzite, pe al cărei talveg curgea, limpede și rece, între malurile acoperite cu iarbă, o apă delicioasă, Rîu[15], patria păstrăvilor. Minea s-a dovedit a fi un pescar pasionat de păstrăvi. Cu ochii lui de vultur, a zărit unul dintre grațioșii păstrăvi și a oprit căruța pentru a ni-l arăta, cum se legăna voluptuos lângă o piatră, în voia apei vii care curgea din spate. Dar pescuitul păstrăvilor este o activitate reglementată și supusă monopolului în aceste locuri. Minea ne-a invitat să asistăm la pescuit la toamnă, noaptea, la lumina lunii, precum și la culesul alunelor în Valea Tămașului, pe care el le caută în ascunzătorile hârciogilor.

La ora 9 coboram în fața reședinței domnului Daradics și ne bucuram să regăsim cele două camerele curate din spatele micii curți, cada noastră și lenjeria proaspătă.

L-am plătit pe Minea, care a fost foarte mulțumit de generozitatea noastră, și ne-a strâns mâinile în stil transilvănean. „La noi nu există conți”, ne spusese mândru un sas cu o zi înainte, în tren, de unde rezultă că țăranii te tratează aproape ca pe un egal, ceea ce nu înseamnă că nu sunt respectuoși.

Am mai luat o masă bună. Pentru cei care nu iubesc fabricile, nimic de văzut în satul Zernești (sic!), care se distinge printr-o urâțenie fenomenală, egalată doar de cea a populației sale, deși românească. Femei zbârcite, ridate, ofilite, caricaturale mergeau pe străzi; pentru a se căsători cu ele, bărbații trebuie să fie foarte virtuoși. Am plecat pe o ploaie torențială, l-am lăsat pe domnișorul somnoros la gara din Brașov și ne-am instalat în această bună cetate, la vila Kertes. Am petrecut acolo o zi și jumătate încântătoare. Ca de obicei, dimineața mergeam să înot în frumosul bazin în aer liber, în a cărui apă transparentă, care miroase a izvor din pădure, se reflectă versantul împădurit al Tâmpei.

Plimbări plăcute, conversații excelente. Satisfacție absolută.

24 septembrie. Prânz pe platoul Jepi. Plecați pe jos la ora 7 dimineața, întoarcere la ora 7 seara. Promoroacă albă.

28 septembrie. Urcare pe Piatra Arsă, prânz la Vârf cu Dor. Plecare la ora 6 ½ dimineața, întoarcere la ora 2 ½ după-amiaza. Nori grei veneau dinspre sud, dar s-au oprit sub Bucegi și, spre prânz, s-au risipit aproape complet. În depărtare, Transilvania era albastră și însorită. Din vârf, priveliștea asupra lanțului muntos de cealaltă parte a Ialomiței era minunată. În prim-plan, platourile ondulate ale Vârfului, Furnicii și Lăpticiului se întindeau tăcute și solitare sub pătura maronie a gazonului ars de bruma albă. Potecile care duc la Brăteiu și Peștera le traversau ca niște lungi linii maronii. La capătul platourilor se înălțau, de un albastru închis, munții de la graniță. Armonia tomnatică a acestor două nuanțe: auriu mat învechit și albastru marin estompat, conferea peisajului un calm și o măreție aparte.

Masa de prânz a fost, ca de obicei, o încântare atât pentru suflet, cât și pentru stomac; pentru suflet datorită seninătății stării noastre de spirit în pacea vârfurilor înalte și pentru stomac datorită apetitului nostru întețit de aerul curat. Probabil era destul de frig, deoarece micul lac circular, situat pe hornul Vârfului, la câțiva pași de căbănuță, era acoperit cu un strat subțire de gheață. Dar locul era ferit de vântul din sud. Am instalat două bănci pe mica terasă, de balustrada căreia legaserăm cei trei cai ai noștri: Fetița, cea gri, puternicul și blândul Vidreu și Cezar, solidul purtător de bagaje. Toți dormeau. Vidreu sforăia, cu capul lângă „Le coeur innombrable”[16] pe care Elena o luase cu ea și pe care o așezasem pe balustradă, între cutiile de anșoa și struguri. Cartea aceea era chiar adecvată acolo, căci inima necuprinsă este pretutindeni, în toate, în orice, atât într-un fel de mâncare bun, cât și într-o muzică frumoasă. Inima necuprinsă este forța vitală care pulsează în toate manifestările creației.

14 octombrie. O zi strălucitoare la Omu. Am plecat la ora 7 dimineața și ne-am întors la ora 6 seara.

Am traversat un strat de ceață pe Piatra Arsă (urme de urs). Ultimele văluri de ceață s-au risipit deasupra frunții stâncoase a Pietrei și deasupra Jepilor. Ne-am aflat deodată sub un cer albastru, sub un soare strălucitor. Platourile și crestele sunt de aur învechit și, pe măsură ce soarele urcă, această nuanță devine mai strălucitoare, capătă reflexii și sclipiri cu adevărat metalice. Vârful Omu, în depărtare, pe fundalul azuriului adânc, este presărat cu alb; la picioarele noastre, iarba ondulată ascunde zăpadă în adânciturile orientate spre nord, mai sus, smocurile de iarbă par de cristal; pe Omu, cele două stânci mari și refugiul strălucesc de gheață pe versantul nordic. Această gheață este ploaie înghețată, biciuită de vânt spre pereți; arată ca niște pliuri strălucitoare, rânduri de aripioare înghețate pe piatră în linii drepte sau curbe, după cum a suflat uraganul. Acoperișul micului balcon al refugiului este franjurat cu țurțuri lungi și transparenți, iar colțul din stânga poartă o carapace groasă de gheață albă. Ioniță aprinde focul și soba fumegândă, iar eu pregătesc prânzul pe balcon; vântul din nord-vest nu mă deranjează; cântă prin singurătate, acompaniat de zgomotul fin al cuburilor de gheață care cad și zboară în jurul căsuței, desprinzându-se de stânci fără vreo influență a soarelui de amiază și a vântului. Depărtările oferă o priveliște de o claritate minunată.

Doar de-a lungul cursurilor de apă ale Ialomiței, Dâmboviței și Oltului se mai întind pânze lungi de nori joși, „Trage apa”[17], cum zice Ioniță. Dincolo de Piatra Craiului și Păpușa se văd Negoiu și Parângu, iar în văi pădurile de fag par presărate cu jăratic întunecat.

Trăncănim în voie, eu pe balcon, Ioniță în căsuță, lângă foc, despre excursiile de anul viitor, dacă „Dumnezeu ne-o da zile și om fi sănătoși”, așa cum nu uită niciodată să adauge. Între timp, ne ridicăm să răcim ceaiul prea fierbinte punând paharul pe gheața de la colțul balustradei și folosim această ocazie pentru a arunca o privire plină de dragoste și dor către ținuturile pe care ne propunem să le explorăm în 1903: Păpușa și Negoiu. Îi povestesc lui Ioniță ce mi-a spus Minea. Ah, ce conversație plăcută, care dă minții noi orizonturi! Vorbim despre lanțuri muntoase, cursul râurilor, defileuri și granițe, așa cum niște bieți miopi din oraș ar vorbi despre strada învecinată.

Sufletul și trupul respiră cer și lumină și învață astfel să judece lucrurile în raport cu întregul, conform înțeleptului sfat al lui Marc Aureliu. Când ajungi la acest punct de vedere psihologic te cuprinde atât indiferența, cât și bucuria; indiferență față de ceea ce pare atât de important în viața obișnuită, în viața îngrădită, sufocată, etichetată a societății umane, și bucurie în prezența marilor forțe ale naturii, a căror manifestare ne satisface în sfârșit setea de ideal.

La ora 1:30 pornim la drum. Închizând ușa refugiului cu cheia cu șurub, care ne-a fost încredințată pentru această ocazie[18], am avut impresia că închid în această cabană din scânduri, umedă, afumată, dar ale cărei ferestre dau spre imensitatea cerului, un întreg tezaur de fericire, pe care nu-l voi mai putea regăsi intact anul viitor, dacă „Dumnezeu ne-o da zile și om fi sănătoși”.

În Valea Cerbului eram complet feriți de vânt. Imensul circ încoronat de fortărețe stâncoase era inundat de o lumină  scânteietoare, cristalină; stânca din dreapta își proiecta deja umbra pe un sfert din cea din stânga; dar această umbră era încă albastră și transparentă, iar acolo unde se oprea, versanții acoperiți de iarbă deveneau din ce în ce mai aurii, punând o strălucire de chihlimbar în contrast cu strălucirea azurie a cerului, iar deasupra noastră, în înaltul defileului, pădurile de fagi străluceau în purpura toamnei. Ioniță mi-a spus că arborii care se înroșesc brusc, fără să treacă prin etapa îngălbenirii, sunt cei care înverzesc primii primăvara. Ajunsesem în cel mai îngust loc al Văii Cerbului, numit Cheile Priponului, unde poteca șerpuiește printre blocuri de stânci înalte cât casa și unde calul trebuie descărcat de bagaje pentru a putea trece printre pietre, când Ioniță m-a strigat: „Domnișoară, o capră neagră, o capră neagră!” Ajunsesem aproape la baza Priponului și am urcat înapoi în fugă. Am văzut în stânga noastră, pe versantul însorit, grațiosul animal sărind, urcând de pe o culme pe alta, apoi oprindu-se să ne privească fix. Lisa era cea care o descoperise! Ioniță observase că iapa era agitată, își ridica urechile, privea cu atenție versantul opus și, urmând direcția privirii ei, zărise capra neagră. Am rămas zece minute să o observăm. Era evident că intenționa să coboare să pască pe valea încă verde imediat ce plecam noi, pentru că, ajunsă la o anumită înălțime, la 150-200 m deasupra noastră, nu s-a mai mișcat și a așteptat răbdătoare plecarea noastră.

În fundul văii, pe Prahova, un nor alb ușor creștea treptat, iar când am intrat în pădurea de fagi de sub Poiana Coștilei, acesta căpătase aspectul feeric al unui baldachin din filigran de aur, învăluit în voaluri de ceață albastră. Caii erau agitați când au intrat în ceață și Ioniță a spus: „S-ar putea să întâlnim vreun urs”. Dar nu am avut acest noroc. Când ai cai cu tine, faci prea mult zgomot pentru ca ursul să se apropie. Minunat era covorul de frunze proaspăt căzute, care acopereau solul negru: stropi roșii, portocalii, galbeni, luminând drumul în ciuda zilei care scăpăta.

La ora 5 eram în Bușteni și am galopat până la Sinaia. Drumul plat este o nimica toată pentru acești cai uimitori. De aceea visez să fac o călătorie lungă cu ei – un raid[19], cum spun ziarele – nu știu de unde au luat acest cuvânt, și pun pariu că performanțele cailor străini ar fi depășite de Lisa, Vidrău și Fetița. Ioniță este gata să mă însoțească până la capătul lumii, desigur.

Sfârșitul lunii octombrie. Zece zile la țară, la Elena, în paradisul câmpurilor. Fericit este cel care știe că natura este frumoasă în toate manifestările sale: el a găsit fericirea sigură în această lume.

<Noiembrie?> Am plecat din Sinaia cu două ore întârziere din cauza capriciilor domnului Ioniță, pe care a trebuit să-l cert serios, să-l împiedic să plece din nou singur, doar cu micuțul Gheorghe, ale cărui forțe și servicii erau cu totul insuficiente pentru o excursie lungă și pentru cinci cai nu tocmai docili. Am ajuns la Vârful cu Dor pe o furtună atât de puternică încât a trebuit să intrăm în refugiu pentru un sfert de oră, deoarece vântul ne smulgea hainele. Am ajuns la Peștera în întunericul nopții, la ora 8, și tot pe ploaie. Nici urmă de răsărit de lună. În schimb, într-una dintre ferestrele „hotelului gratuit” strălucea o stea! Mai erau oameni acolo, doi turiști din Transilvania, ceea ce ne-a făcut să bombănim la început; dar nu am avut de ce să ne plângem de ei; au închis ușa și nu au mai dat niciun semn de viață.

Ce încântare să ajungem la adăpost, murdare până la genunchi și flămânde ca niște lupoaice! Curând, un foc mare, fumegând și mirosind a rășină, ardea printre bucățile de stâncă de sub brazi și ne-am dus să ne uscăm puțin și, mai ales, să-l admirăm, să-l adorăm fericite.

Apoi, pe măsură ce ploaia se intensifică, intrăm în cămăruța albă, văruită, aprindem lumânările și întindem pe masă o cină superbă: bonnard[20] cu maioneză, ton, conserve de anșoa, file de vită, pateu de ficat gras, totul însoțit de un ceai auriu și fierbinte și de o boare de bună dispoziție! Și, ca muzică la masă, orchestra invizibilă a Ialomiței, ale cărei ape limpezi clocotesc prin valea stâncoasă! Uneori tăceam, fericite, pentru a asculta zgomotul râului, pentru a ne confirma că suntem acolo, în frumusețe și singurătate, și pentru a savura farmecul prin toate simțurile.

În cele din urmă, ne hotărâm să ne cuibărim în saci, nu înainte de a-i recomanda lui Ioniță să ne anunțe de îndată ce apare luna. Am stins lumânările, iar odată cu întunericul, zgomotul ploii părea să crească, devenind și mai învăluitor, acestuia adăugându-i-se uneori, în interiorul camerei, un mic susur neobișnuit, căci ploaia se prelingea de-a lungul pereților în două locuri. Asta nu ne-a împiedicat să dormim, până când un strigăt sălbatic a făcut geamurile să tremure: „Domnișoarelor, luna!” Era miezul nopții. M-am ridicat ca și cum aș fi fost împinsă de un resort, m-am învelit cu o pelerină și m-am repezit afară, urmată curând de Elena. Gazonul absorbea apa ca un burete scufundat, brazii mari erau încă plini de picături, dar pe cerul absolut senin strălucea, rotundă și albă, luna plină! Luna plină, atât de dorită! Luna plină în mijlocul munților, în mijlocul singurătății, argintând torentul tulbure pe care îl brăzdau ici-colo umbrele negre ale brazilor. Era prea ploios pentru a rămâne afară atât de mult timp, ca acum trei ani, când am petrecut o noapte minunată de septembrie la Peștera, așezați pe malul Ialomiței, care ne însoțea pașii cu valurile sale argintii. Ne-am întors și am dormit până târziu: până la ora 6.

Dimineața a fost radioasă. Cei doi turiști plecaseră cu mult înaintea noastră. Urcușul pe Colții Obârșiei a fost superb. Cerul era pe atât de intens albastru pe cât fusese de intens gri cu o zi înainte. Când ieși din adâncimea acestei văi, cea mai adăpostită dintre cele care înconjoară Omu, priveliștea asupra cursului Ialomiței este superbă. În depărtare, linia argintie a râului șerpuiește printre pășuni, cărămizii în această perioadă, și prin păduri întunecate de molizi; apoi, brusc, o minunată formațiune de stânci blochează largul talveg. Este Cheia Tătarului, în dreapta căreia se înalță frumoasa Zenoaga, cu creasta ei de stânci care seamănă cu ruinele unui vechi castel fortificat.

Apoi, continuând, peste trei sferturi de oră trecem pe sub vârf, prin fața unei alte cetăți stâncoase, Geamie[21], cum se spune în România, sau Dișence[22], după cum o numesc transilvănenii.

De la distanță, pe versantul acoperit de iarbă se remarcă, albă, uriașa stâncă centrală se prezintă ca un pisoi/castel gigantic, flancat de stânci mai mici. Câte povești le-am spus copiilor despre aceste pietre. Este castelul uriașilor, locuit de cei doi frați gemeni Geru și Secu, care o iubesc pe frumoasa Ialomița și o țin închisă acolo până când tânărul erou, Mihnea Voinicul, vine să o elibereze, spărgând castelul cu barosul. Puțin mai jos în vale se află o altă stâncă, sculptată îndrăzneț de furtună și ploaie, numită „Cușma lui Mihai Viteazu”. Babele, acest grup de stânci, așezate pe unul dintre vârfurile din spatele Caraimanului și care seamănă atât de mult cu trei bătrâne grase, strânse una lângă alta, joacă și ele un rol în povestea mea. Ele sunt cele care, răutăcioase și intrigante din fire, l-au pus pe unul dintre frații gemeni pe urmele Ialomiței; pentru că, cocoțate foarte sus, spionează zi și noapte ceea ce se întâmplă în Bucegi.

La vârful Omu ne-am reîntâlnit cu cei doi turiști și am aflat cu regret de la Ioniță, după plecarea lor spre Mălăești, că unul dintre ei murea de sete. Aveam ceai rece în bidonul de aluminiu și i-aș fi putut oferi, dacă Ioniță m-ar fi anunțat!

Ne-am adăpostit de vântul de est sub creasta de deasupra Văii Morarului și acolo am citit un articol delicios al lui Maeterlinck, „Numele florilor de câmp”, foarte potrivit pentru locul respectiv. El amplifică sentimentul meu de recunoștință față de cei care au știut să dea nume atât de dulci florilor. După prânzul în cabană, Ioniță a coborât cu caii pe Valea Cerbului, iar noi, împreună cu Dumitru, pe Bucșoiu. Vârful acestui masiv impunător, cu creste de piatră răsunătoare, întoarce vocea și cuvintele în ecouri vibrante! Câte cântece, saluturi și urări de bună revedere am schimbat deja cu pereții săi!

Pantele mai joase sunt acoperite cu iarbă înaltă și densă, foarte alunecoasă, ceea ce, adăugat la verticalitatea pantelor, face mai dificilă coborârea pentru cei care nu sunt localnici sau care nu au crampoane la bocanci! Și de când ne promitem să cumpărăm aceste crampoane!

Din pantă în pantă, din cornișă în cornișă, ajungem într-o râpă îngustă, unde o gaură în stâncă, suficient de mare încât să poată trece o persoană de talie medie, constituie singura ieșire spre coasta largă și ceva mai puțin înclinată, care duce spre poteca bună care vine dinspre Mălăești. Din păcate, ceața începuse să ne acopere râpa cu fulgi mari, albi, foarte plăcuți de respirat, astfel încât nu am putut fotografia amuzantul pasaj al Găuricii. Sper că o vom face în sezonul viitor.

Pe Dihamŭ, Ioniță ni s-a alăturat înjurând. Se pare că îi dăduseră mult de furcă caii lui. Și pe aceștia i-ar fi încredințat copilului Gheorghe, dacă l-aș fi lăsat să vină cu el!

Am aprins un foc mare și scânteietor pe trecătoarea de frontieră, de unde se vede Transilvania la vest și România la est, amândouă învăluite în tăcere și liniște în umbra serii. Am decis să așteptăm răsăritul lunii! Nu plecaserăm de două ori în căutarea ei, în ciuda tuturor barometrelor din Sinaia, pentru a rata acest moment atât de dorit, care, în sfârșit, se anunța pur și frumos, căci puținele văluri subțiri de ceață rămăseseră mulate pe liniile neregulate ale Bucșoiului. În cele din urmă, discul strălucitor a apărut, ridicându-se cu mișcare imperceptibilă, dar cu toate acestea foarte rapidă, în spatele crestei negre, dantelate și împădurite a Dihamului. Ce încântare era această lumină albastră, care părea să cufunde peisajul într-un vis de pace profundă. Coborârea prin pădurea inundată de lumina lunii a fost minunată. În Valea Cerboaicei am urcat pe cai; ne-am întors la Sinaia la ora 11 seara, după ce am mers încet pe drumul principal, pe o ceață densă, dar care se lăsa luminată de razele lunii.

[1] Aceste însemnări se găsesc fondul personal Bucura Dumbravă în două variante, în dosarele 3 și 4. În dosarul 3 este o transcriere realizată de altă persoană, posibil Elena Romniceanu, prietenă apropiată și participantă la excursii, cu adnotarea „O copie personală după «Notes» a Bucurei D., începe cu 24 septembrie, apoi 28 septembrie”. Dosarul 4 conține însemnările originale ale Bucurei Dumbravă, primele 4 pagini conțin liste de cheltuieli, pe care nu le-am introdus în volum, iar la sfârșitul paginii 4 apare o adnotare a aceleiași persoane care a copiat notele, care aduce lămuriri asupra anului în care au fost făcute: „1902 este probabil anul însemnărilor ce urmează, de la septembrie până la octombrie. La 10-11 Ian. 1903 e menționat anul. Urmează însemnări până la 7 Aprilie [1903] desigur”.

[2] Bucura folosește forma mai arhaică „pesceră”, (dosarul 4), în transcrierea Romniceanu este folosită forma modernă: „peșteră” (dosarul 3), pentru care a optat și editorul. Deși aceste însemnări de călătorie sunt scrise în limba franceză, toponimele sunt redate de autoare în limba română (ex.: Pescera/Peștera, Obârșia Lotrului, Piatra lui Craiu etc.) sau în limba în care este cunoscut pe plan local reperul respectiv (ex.: Deubleweg, Dișence)

[3] Bucura Dumbravă folosește anumite semne prin care intercalează sau inversează anumite construcții și paragrafe; editorii au respectat aceste semne. Cu toate acestea, un paragraf a rămas incomplet, neputând fi reconstituit nici la prima copiere de către Elena Romniceanu, nici de editorii prezentei ediții.

[4] În original, autoarea folosește cuvântul „săritori” în limba română.

[5] În original, autoarea folosește cuvântul „șnepi”, care în limba română se referă la o pasăre. De fapt, ea ar fi trebuit să folosească cuvântul „jnepeni”, plante arbustive care se găsesc în zona respectivă (ienupăr).

[6] Fra Diavolo, pseudonimul lui Michele Pezza, brigand și erou al insurecției italienilor împotriva ocupației franceze în perioada războaielor napoleoniene; personaj principal în opera omonimă compusă de Daniel Auber pe versuri de Eugène Scribe, care a avut premiera în 1830, la Paris. (n. ed.)

[7] În original în limba română.

[8] În original în limba germană. „O joacă de copii! Asta numesc eu o joacă de copii!”

[9] În original în limba română.

[10]„Traseul lui Deubel” (Deubelweg), cunoscut astăzi şi sub numele „La Lanţuri”, este cel mai cunoscut din Munții Piatra Craiului. Numele acestuia vine de la Friedrich Deubel, fabricant de mezeluri din Braşov, pasionat de ascensiunile montane şi de entomologie. În august 1886, acesta a reuşit să coboare peretele vestic al Pietrei Craiului (faimosul „Westwand”) împreună cu Eduard Copony şi Dr. Kurt Boeck din Kassel. În anul următor, 1887, a marcat cu vopsea roşie traseul ce avea să-i poarte numele. Sursa: https://www.pcrai.ro/istoricul-vizitarii.

[11] La data ascensiunii relatate în text, 1902, graniţa între Imperiul Austro-Ungar şi Vechiul Regat al României era pe crestele Carpaţilor. Aceasta graniţă diviza şi masivul Piatra Craiului în cel mai înalt punct, Piscul Baciului, unde se afla stâlpul de frontieră nr. 201 şi o piramidă de lemn (baliză de triangulaţie). În 1887 s-a încheiat o Convenţie de delimitare a graniţei între România şi Austro-Ungaria, în baza căreia s-au făcut ulterior marcajele de frontieră. Sursa: https://www.pcrai.ro/istoricul-vizitarii.

[12] În original în limba română.

[13] În original în limba română.

[14] Nu este clar la ce se referă autoarea, episodul nu apare în notele în limba franceză.

[15] În original în limba română.

[16] Volumul Annei de Noailles, „Le coeur innombrable”, tratând în temă lirică relația dintre om și natură, era atunci o apariție recentă la editura Calmann Levy, Paris, 1901.

[17] În original în limba română.

[18] Cheile cabanelor se găseau la toate secțiunile Societății Turiștilor Români, în diferite zone turistice din țară. Un exemplar se păstra și la cantonul de la Dâmbovicioara „de unde se va putea cere, cu condiţiunea de a se restitui la întoarcere“. Sursa: Mariana Iancu, „Pe potecile neștiute ale primelor cabane din munții României. Valea Prahovei, comparată cu Coasta de Azur în perioada interbelică”, în „Adevărul”, publicat la 24.04.2026, https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/pe-potecile-nestiute-ale-primelor-cabane-din-2525011.html, consultat la data de 27.04.2026.

[19] Conform dicționarului CNRTL (Centre National de Ressources Textuelles et Linguistiques), cuvântul „raid” (substantiv masculin în limba franceză, ajuns pe această filieră și în limba română) este împrumutat din limba engleză, semnificând „expediție militară de cavalerie”, din forma scoțiană a vechiului englezesc „rád”, de unde provine cuvântul englezesc „road”, mai întâi cu sensul de „cursă călare”, extins și la distanța astfel parcursă „drum”: https://www.cnrtl.fr/definition/raid, accesat la 27.04.2026. Ulterior, semnificația cuvântului s-a extins și la domeniul automobilistic și aviatic, cu sensul de cursă rapidă, incursiune de recunoaștere, militară sau științifică. https://dexonline.ro/definitie/raid, accesat la 27.04.2026. (n. ed.)

[20] Se poate referi la un tip de produse gastronomice de carmangerie ale Maison Bonnard, o firmă din Lyon fondată la 1850.

[21] În original „Djamiyeh” cu transcrierea fonetică. „Geamie” (din limba turcă, însemnând „moschee”) era folosit metaforic pentru stânci cu formă „de construcție”, cum sunt cele din apropiere de Cheile Tătarului, unde apar stânci izolate cu forme bizare.

[22] Nu am identificat altă sursă în care să găsim acest toponim: „Dișence”. Dar, același paragraf, consultat în transcrierea Slivici (nr. 655) de la Biblioteca  Națională, în loc de „Dișence” apare cuvântul românesc  „Biserica”.

* Monica Negru et Laura Dumitru sont conseillères principales au Service de documentation, des publications et de la recherche scientifique

Les photos présentes dans cet article :

1. Fanny Seculici – Bucura Dumbravă

ANR, fonds personnel Bucura Dumbravă, dossier 33, photo 5

2. Le lac Bucura – le plus grand lac glaciaire des monts Retezat

Archives nationales de Roumanie, fonds personnel Bucura Dumbravă, dossier 33, photo 3f, v

3. Bucura Dumbravă à la cascade Horoabei dans les monts Bucegi (1907)

Archives nationales de Roumanie, fonds personnel Bucura Dumbravă, dossier 33, photo 10

4 a, b. Photographie du sentier « Deubel » menant à la « Casa Omului » en passant par « Fața Bucșoiului ».

Archives nationales de Roumanie, fonds personnel Bucura Dumbravă, dossier 33, photo 4f, v

5. La Casa Peștera, à Poiana Crucii, au pied du mont Cocora, à 1 600 mètres d’altitude, où a fonctionné le Hanul Drumeților, la première association touristique de Roumanie.

Archives nationales de Roumanie, fonds personnel Bucura Dumbravă, dossier 33, photo 11

6. Bucura Dumbravă dans la forêt de Bârsești. « Boabe de grâu », janvier-février 1932, p. 59